oare de ce atata oboseala?

Alergarea pare sa fie ocupatia mea principala. Ma gandeam la un moment dat de ce atata oboseala? In toate sensurile posibile zic. Pentru toata nimica alerg ... detectez brusc o prima problema: lipsa de organizare, de stabilire a prioritatilor... care or mai fi si alea in ziua de azi. Poate are dreptate al meu, toate sunt prioritare pentru mine mai putin interesul meu. Desigur asta e vechea poveste cu programul meu de la servici si neglijarea LUI. Incepe sa mi se para atragatoare clonarea ... sau poate totusi nu, in fond nu asta e solutia. Deci alerg, cu cat incerc sa alerg mai repede cu atat parca totul merge mai greu si mai incet, ca si cum as incerca sa alerg prin lastaris, sau ca si cum as fi o oaie lanoasa de care toti scaietii se agata si o trag in urma ... bah, nashpa comparatie. Oare de ce atata oboseala totusi? VISUL! Aha, e vorba de vis. Care? Hm, am alergat si l-am pierdut sau i-am pierdut doar semnificatia? Am uitat care era visul? Sau era prea slab definit ca sa merite alergatura si atunci s-a diluat? Ce mai conteaza ... ceva ma pune sa alerg in continuare pentru orice. FRICA ... poate. Frica de ce? De multe. Fricile pot fi nenumarate si see pot inmulti la infinit ... ca drojdia. Frici marunte, neinsemnate ...
Stop.
Cred ca am trecut pragul. Care? Il stiti, acela care odata trecut nu te mai lasa sa te intorci pur si simplu, acela pe care doresti sa-l treci inapoi dar nu mai ai putere sa te lupti si incepe sa nu-ti mai pese. Auzi sfaturile, comentariile, indemnurile ... ai chiar momente de revenire si incepi sa-ti planifici, sa-ti organizezi, sa visezi ... dar ai trecut pragul. Dupa acest prag cel mai mic obstacol ti se pare imens. Si ramai pironit locului intrebandu-te "Unde eram ? Ce faceam? Care era scopul? Care era prioritatea? De fapt cine sunt eu si ce vreau de la mine?" E gata, s-a rupt legatura, te agati spasmodic de amintirea mersului lucrurilor, de rutina invatata, dar nu mai iese ... speri doar sa nu se inchida usa definitiv. Iti pui cumva un picior in prag, macar sa nu se poata inchide usa ... parca vezi o mana de ajutor ... mda, ti s-a parut doar, mai ia un calmant. Nu, inca nu am ajuns la calmante ... acolo voi ajunge?
Stop.
E departe inca. Imi foloseam doar imaginatia. Picasem un pic in starea idiotului de cioban mioritic. Refuz sa merg mai departe peste pragul asta, nu asta e pragul pe care vreau sa-l trec. Eu caut alt prag, acela care te impiedica sa aluneci ianpoi dupa ce-ai reusit sa inaintezi ... pot doar sa sper ca exista asemenea prag ...
Da, e adevarat, speranta moare ultima. Pana atunci: alergare!!!

mai puteti?

Sunt sfarsita...ca de altfel in fiecare seara din ultimii...nici nu mai stiu cati ani. Nu mai am putere nici sa ma plang calumea...de ce sa ma mai obosesc macar sa ma plang? Si pentru asta trebuie energie, iar eu nu prea mai am. Povestea alaltaseara o gagica cum a fost la nebuni...cedase de atata munca si stres, avusese o cadere si medicul a vrut sa o "rupa" de mediul in care acumulase prea mult, asa ca a trimis-o la nebuni, e drept ca la sectia de "usori" si recuperabili. Din pacate nu e singura pe care o aud povestind asa ceva. Incepe sa devina un pic cam de speriat, in ce hal reusim sa ne aducem pe noi insine...si atunci auzi ca dupa ce tu te zbati zilnic sa razbesti, unii nici macar nu se deranjeaza sa mearga la servici...si mai si primesc bani pentru asta, din impozitele pe care tot noi le platim la stat. Zvacnire. Razvratire. Crezusem ca nu mai am putere pentru asa ceva...si-mi vine din nou sa urlu cat ma tine gura, sa urlu cu tot gatul, cu tot corpul, sa simt cum imi iese tot veninul afara...pacat ca ar fi in van...incep sa ma gandesc din nou serios sa studiez chestii de-alea cu zen...macar sa nu mai enervez degeaba. M-am si aprovizionat deja cu muzica ambientala calmanta...sa mentinem in continuare starea de leguma careia nu-i pasa ca e exploatata...leguma...oare eu ce leguma as fi?...cred ca nu mi-ar mai pasa...

Oboseala. Din nou a fost o zi super plina la servici. Butonez telecomanda in speranta ca este ceva interesant la televizor, desi mi-e greu sa ma mai concentrez la ceva. Brusc nimeresc stirile pe unul din minunatele noastre posturi TV. Consortul ma intreaba ceva dar atentia imi este blocata pe TV unde prezentatoarea ne arata o sala aproape goala in care misuna doar cativa... parlamentari. Oau, cred ca le-a fost tare greu in vacanta prelungita...inca n-au reusit sa se adune, cum n-au reusit nici ieri, nici anul trecut, nici...odata. Siderata stau si cantaresc situatia. Oare cat salar iau astia ca sa stea acasa? Cred ca m-ar omori sefa daca as aparea la servici asa de rar ca astia. Poate ar trebui sa intru si eu in politica...starea mea de nervi se accentueaza pe masura ce la TV se deruleaza cateva interviuri cu niste personaje plictisite care regreta ca au facut "greseala" sa apara la "servici". Incep sa ma agit prin casa in timp ce sotiorul profereaza cateva blagosloveli la adresa "putorilor". Pur si simplu nu-mi vine sa cred, astia isi bat joc de noi si de banii nostri, bani pentru care noi muncim din greu...culmea...chiar muncim, de dimineata uneori pana noaptea, alteori si noaptea si ziua urmatoare si...ce naiba, noua ne ajung cateva ore de somn la cateva zile. Pe bani...cati or fi numai sa ne putem descurca si noi cumva. Imi vine sa injur cat pot si visez ca-i strang de gat pe toti profitorii aia care pretind ca fac ceva pentru tara asta si pentru oameni. CE NAIBA FAC? Stau acasa si se ocupa de invartelile lor proprii, doar de aia au un servici...ca sa nu mearga decat cand se apropie vacanta, iar atunci sa dea legi si ordonante si hotarari de-a valma, sa nu zica lumea ca nu si-au facut planul. Din nou imi stau pe limba cateva de dulce... de fapt...nu mai am cuvinte. S-apoi si daca as avea, cui ii pasa? Alora cu siguranta nu. Iar noi "prostimea" ramanem in continuare muti...in timp ce ei continua cu ale lor treburi, care n-au nici o legatura cu "bunastarea natiunii"...