Am descoperit cu mirare ca sunt foarte singura. Simtisem de ceva vreme asta dar nu intelegeam ce este. Conceptul nu-mi este strain, am fost un personaj singuratic dintotdeauna. Pur si simplu n-am stiut sa socializez. Dar cu atatia oameni pe planeta nu m-am simtit singura pana acum. Deh, ca fiecare la un moment dat...sau nu? Singura...nu sunt chiar singura doar ca sunt totusi singura. Instrainare de oameni poate. Ramane un univers restrans in care te invarti...De fapt care e problema? A, e complicat. Cred ca omul e o fiinta sociala si antisociala in acelasi timp. Depinde ce intelege fiecare prin social si societate. Imi pierd ideea. As vrea sa iubesc   oamenii dar nu pot. Nesiguranta, inactivitate, prea multe si prea putine...chestii. Incoerenta. Probabil una din partile rele ale diversitatii.

Imi pun multe intrebari. Intotdeauna mi-am pus. Greseala? Intr-un fel da. Degeaba imi pun mie intrebarile, raspunsurile sunt la toti oamenii, parca cineva ar fi luat adevarul absolut, l-ar fi faramitat si l-ar fi imprastiat peste lume. Deschidere. Ce inseamna de fapt? Ca pui firmiturile tale de adevar la bataie pentru s vedea firmiturile de adevar ale altcuiva in speranta sa le vei putea potrivi ca pe un puzzle si intr-un final vei descoperi o mica parte din "marele adevar", orice o fi insemnand asta. Realitate? Realitatea e ca noi oamenii nu facem diferenta, in general...incercam sa facem diferenta intre bine si rau, urat si frumos etc etc le definim si le redefinim pana isi pierd sensul. Oare e o dovada de mediocritate sa vrei sa imbini binele si raul, adevarul si minciuna, uratul si frumosul....calea de mijloc ar putea fi ceva mult mai deosebit decat orice extrema. Echilibru. Echilibristica. Pfff
Dar sa revenim la intrebari. E o idee buna sa intrebi pe altcineva in afara de tine insuti? Depinde. De ce depinde? De raspunsurile pe care te astepti sa le primesti cred, dar nu numai. Riscuri. Da. Si ce? Perceptia asupra riscului e diferita, la fel de diferita ca oamenii.Ce vreau sa spun de fapt? Nimic, ca de obicei.

Sunt nebuna daca simt nevoia sa vorbesc despre asta?

Imi tot repet in fiecare zi ca nu e nici o problema, la mine nu va recidiva, deci voi trai multi ani fericiti alaturi de familia mea, imi voi vedea fetita mare si totul va decurge normal. Am nevoie sa vorbesc despre asta, dar nimeni nu vrea sa asculte vaicarelile. Imi repet fara succes....de aceea ajung la vaicareli si la "de ce"-uri pline de amaraciune pe care nu doreste nimeni sa le auda. Adica ce? Daca sunt bolnava n-am voie sa vorbesc despre asta? Am voie chiar sa ma simt deprimata si sa plang in legatura cu asta pentru ca este o realitate care sta lipita de mine ca un scai: sunt bolnava. Toata lumea zice ca sa stau linistita, sa ma odihnesc, sa nu fac nici un efort, sa manac cum trebuie...e foarte usor de zis, dar ajutorul la propriu ca sa faci ceea ce ti se recomanda...e cu totul altfel viata de zi cu zi. Ma lupt cu indoieli, cu ce as face dar nu am voie, cu nepasarea deprimanta care ma apuca dupa ce realizez ca oricum nici nu-s in stare sa fac unele din lucrurile pe care mi le propun....si atunci abia daca mai am chef sa ma dau jos din pat...da azi sunt deprimata rau...imi revin intotdeauna, pentru o vreme. Dupa operatie am avut o senzatie ciudata in creier, parca toate culorile si imaginile erau acum libere sa raspunda comenzilor mele, puteam sa imi imaginez orice si era super, doar ca n-a durat. Dupa o vreme totul a inceput sa se estompeze si sa devina tern si fara sens. Eram necajita oricum pentru ca nu vedeam si nu suportam lumina, in spital si apoi acasa o vreme stateam toata ziua cu un prosop pe ochi....cand il dadeam jos vedeam totul in jur ca in bezile desenate, cu contururi negre puternice, toti oamenii aveau gene lungi parca din desenele manga si recunosteam persoanele doar dupa voce, gestica, caracteristici generale, fara sa pot focaliza. Acum vad bine as putea spune, port ochelari de soare cu filtru polaroid pentru ca tot nu suport lumina puternica, ceva probleme de perceptie pe stanga, probleme de atentie, concentrare, memorie...dar ce mai conteaza...a, da, imi placea sa conduc...pacat. Oricum acum prioritatile mele acum sunt fetita noastra si sotiorul. Am pentru ce trai si vreau sa traiesc, trebuie doar sa-mi regasesc echilibrul pentru a putea trai frumos atata cat o mai fi si pentru a ma concentra pe ceea ce conteaza. Imi vine sa plang, sunt melodramatica deja si cliseele curg in valuri ...incerc sa ma conving singura ca pot trece peste asta, ca pot sa ma bucur de ceea ce-mi aduce viata in continuare, fara ura, fara ranchiuna pentru boala mea ...oooooooooooffffffffff. Asta e, voi varsa cateva lacrimi si apoi voi iesi din starea asta nesanatoasa.

glioblastom multiform

Dau cautare pe net. Cuvinte cheie "glioblastom multiform". Statistici si cazuri deprimante. Incep sa inteleg de ce nu ma lasa sotul pe net. Da, si eu am fost operata de glioblastom multiform parieto-occipital dreapta. La 15 zile dupa ce am nascut. In poza suntem la vreo 7 luni dupa evenimente, Cezara e bine din fericire :). Am fost operata in 30 ianuarie 2009...ma uit ingrijorata la statistici desi ultimul RMN a iesit foarte bine, fara semne de recidiva. Desigur, am ramas cu fotofobie si probleme de perceptie vizuala pe partea stanga...nu mari dar oricum destul cat sa ma faca sa ezit in a ma urca din nou la volan de exemplu. Revenind la statistici...nu-mi vine sa cred ce vad, nici nu-mi imaginam ca e asa grav. Adica speram pur si simplu ca am scapat...of, mai bine nu ma uitam pe net. Credeam ca gasesc si eu ceva recomandari legate de stilul de viata potrivit in aceasta situatie...de-astea, se pare ca doar statistici si cazuri...deprimante. Asadar am aflat de ce izbucneam in plans cand nu trebuia, de la ce mi se trag schimbarile bruste de la veselie la tristete..durerile de cap pe care le puneam pe seama curentului, aiureala si memoria proasta pe care le puneam pe seama oboselii, oboseala pe care eu o puneam pe seama serviciului. Imi raman cuvintele blocate si incerc sa nu ma gandesc la statistici. Imi repet ca eu sunt bine si voi fi bine. Avem de crescut o fetita frumoasa si vesela, deci trebuie sa fiu bine.

Partea buna la ideile fixe...

da, e aceea ca macar stii unde le gasesti. Ce bine-am ras ... Dar sa revenim la romanii nostri. Ei sunt minunati prin faptul ca au idei. Pacat ca unele sunt asa de fixe ... dramatic de fixe ...fara nici o noima de fixe. Hai sa-l luam pe Ion a lui Rebreanu ... o fi el un personaj dar e bazat pe observatii reale. Si ce m-au mai enervat ideile lui fixe, sa incurci tu vietile atator oameni numai pentru o idee fixa ... pai si ce daca pamantul era important, tot nu mi se pare un motiv suficient. Delirez ... hm, poate. Dar mi se par mai importanti oamenii oricum as privi lucrurile. As minti sa spun ca stiu ce inseamna saracie lucie ... dar stiu ce inseamna sa ai foarte putin. Stiu ce inseamna sa porti aceiasi pantofi ani de zile chiar daca deja stau degetele adunate covrig in ei si sa te uiti cu jind la noii pantofi din fiecare sezon ai colegelor... in final n-a fost o tragedie, exista totdeauna si lucruri frumoase ... deci sa trecem peste asta si sa revenim la ideea de baza: romanii sunt egoisti, chiar si atunci cand daruiesc. Ei nu stiu sa daruiasca dezinteresat. Pentru romani totul trebuie sa aduca un castig personal, fie de natura materiala, fie de imagine ... este ca o idee fixa implanata deja in subconstient, sau poate in gene :))). Imi pare rau, iubesc Romania, dar nu pot spune acelasi lucru despre romani ... poate doar despre cativa, pacat numai ca e ca in zicala: "cu o floare nu se face primavara". 

Erau mai multe de spus de fapt ... dar sa nu fim melodramatici. Ce ne mai place noua romanilor sa ne plangem singuri de mila! Zau asa ... suntem penibili. Si nici pe vremea Mioritei lucrurile nu stateau mai bine ...

"Imaginatia este mai importanta decat cunoasterea"

Tot saracu Einstein ... dar cred ca nu a luat in considerare romanii. Acestia sunt o specie cu deosebit de multa imaginatie, dar cred ca le-ar prinde mai bine si o doza mai mare de cunoastere ... de cunoastere a bunului simt, a ceea ce presupune a trai in societate, a sensului vietii ... sau ceva de genul. Modul in care romanul isi foloseste imaginatie este daunator atat la nivel individual cat si la nivel de popor/natiune sau cum vreti sa percepeti adunatura asta de romani. Ce inseamna? Inseamna ca isi imagineaza degeaba ... in afara de o finalitate imediata sau lipsa oricarei finalitati utile ... e doar haos de idei. Pacat. E ca si cum ai avea toate uneltele necesare sa construiesti ceva dar preferi sa te rogi de unelte sa faca singure. Sau sa gasesti pe cineva care sa faca in locul tau ... gratis desigur. Alegem tot felul de cai ... niciuna nu duce spre evolutie. Romanii fenteaza evolutia, timpul, restul lumii. E doar un Pacala care-si fura singur caciula crezand ca e haios, dar de fapt fiind tragic ca nu gaseste altceva de facut cu timpul si imaginatia proprie. Asta in cazul in care nu pica in extrema cealalta ... a ciobanului mioritic care isi foloseste imaginatia ca sa inventeze povesti frumoase si "profunde" despre moartea lui in loc sa gaseasca o cale de evitare a "inevitabilului". Sa fim seriosi acuma ... ce era daca-si lua frumos oile si mergea in treaba lui, in loc sa stea sa se gandeasca ce fel de fluiere vrea la mormant? Incep sa ma enervez ... imi creste tensiunea cand ma gandesc cate ar putea face romanii. Dar NU, ei au altceva mai important de facut, incepand de la cei sus pusi pana la ultimul vagabond. Toti au de gasit cai noi de a-i insela pe ceilalti sau de freca menta pe banii altora ... ne lipseste unitatea, vointa si bunavointa...si multe altele. Abia astept sa sting becul in tara asta ... nu o meritam.

Il iubesc pe Einstein...

"Doua lucruri sunt infinite: universul si prostia omeneasca, si inca nu sunt sigur de primul"