Sunt nebuna daca simt nevoia sa vorbesc despre asta?

Imi tot repet in fiecare zi ca nu e nici o problema, la mine nu va recidiva, deci voi trai multi ani fericiti alaturi de familia mea, imi voi vedea fetita mare si totul va decurge normal. Am nevoie sa vorbesc despre asta, dar nimeni nu vrea sa asculte vaicarelile. Imi repet fara succes....de aceea ajung la vaicareli si la "de ce"-uri pline de amaraciune pe care nu doreste nimeni sa le auda. Adica ce? Daca sunt bolnava n-am voie sa vorbesc despre asta? Am voie chiar sa ma simt deprimata si sa plang in legatura cu asta pentru ca este o realitate care sta lipita de mine ca un scai: sunt bolnava. Toata lumea zice ca sa stau linistita, sa ma odihnesc, sa nu fac nici un efort, sa manac cum trebuie...e foarte usor de zis, dar ajutorul la propriu ca sa faci ceea ce ti se recomanda...e cu totul altfel viata de zi cu zi. Ma lupt cu indoieli, cu ce as face dar nu am voie, cu nepasarea deprimanta care ma apuca dupa ce realizez ca oricum nici nu-s in stare sa fac unele din lucrurile pe care mi le propun....si atunci abia daca mai am chef sa ma dau jos din pat...da azi sunt deprimata rau...imi revin intotdeauna, pentru o vreme. Dupa operatie am avut o senzatie ciudata in creier, parca toate culorile si imaginile erau acum libere sa raspunda comenzilor mele, puteam sa imi imaginez orice si era super, doar ca n-a durat. Dupa o vreme totul a inceput sa se estompeze si sa devina tern si fara sens. Eram necajita oricum pentru ca nu vedeam si nu suportam lumina, in spital si apoi acasa o vreme stateam toata ziua cu un prosop pe ochi....cand il dadeam jos vedeam totul in jur ca in bezile desenate, cu contururi negre puternice, toti oamenii aveau gene lungi parca din desenele manga si recunosteam persoanele doar dupa voce, gestica, caracteristici generale, fara sa pot focaliza. Acum vad bine as putea spune, port ochelari de soare cu filtru polaroid pentru ca tot nu suport lumina puternica, ceva probleme de perceptie pe stanga, probleme de atentie, concentrare, memorie...dar ce mai conteaza...a, da, imi placea sa conduc...pacat. Oricum acum prioritatile mele acum sunt fetita noastra si sotiorul. Am pentru ce trai si vreau sa traiesc, trebuie doar sa-mi regasesc echilibrul pentru a putea trai frumos atata cat o mai fi si pentru a ma concentra pe ceea ce conteaza. Imi vine sa plang, sunt melodramatica deja si cliseele curg in valuri ...incerc sa ma conving singura ca pot trece peste asta, ca pot sa ma bucur de ceea ce-mi aduce viata in continuare, fara ura, fara ranchiuna pentru boala mea ...oooooooooooffffffffff. Asta e, voi varsa cateva lacrimi si apoi voi iesi din starea asta nesanatoasa.